Pericolul social al anumitor infracţiuni a căpătat o amploare deosebită, în sensul incidenţei lor, în ultima decadă. Articolul de faţă şi-a propus să studieze aplicabilitatea criteriilor individualizării în cadrul unuia şi aceluiaşi set de infracţiuni. Pe de altă parte, se încearcă şi o incursiune într-un alt tip de infracţiuni grave, cu limite de pedeapsă ridicate, pentru a identifica o serie de factori care pot conduce la scăderea acestora cu ocazia individualizării sancţiunii.

Pericol social, evoluţie, individualizare, sancţiune, executare

Referitor la individualizarea judidicară, profesorul V.Dongoroz spunea că „este operaţiunea judecătorească de determinare a sancţiunii care urmează să fie efectiv aplicată, în limitele impuse de tariful abstract, cu modificările lui legale sau chiar în afara acestor limite, dar în măsura îngăduită de lege”. Din această definiţie, rezultă că individualizarea judiciară este făcută numai de instanţa de judecată şi prin ea se determină sancţiunea concretă pentru infracţiunea comisă, cu respectarea limitelor speciale (minime şi maxime) prevăzute de lege şi chiar cu depăşirea acestor limite în cazul constatării cauzelor de agravare sau de atenuare. Importanţa acestei instituţii este una deosebită preocupând de secole teoreticienii dreptului, acest interes nediminuîndu-se nici în prezent. Individualizarea este, în acelaşi timp, un proces care se adaptează prin menirea sa la realităţile sociale şi juridice, la evoluţia politicii penale, dar, mai ales, la felul în care sunt percepute anumite tipuri de infracţiuni la un moment istoric dat. În prezentul demers am încercat să surprind relaţia dintre delimitările tereoretice stabilite de legiuitor, cele practice care constau în modalitatea de aplicare a legii de către instanţele de judecată, şi, mai ales, acel spaţiu viu care se întinde între cele două forme de normare şi care rezidă în infracţionalitatea cunoscută şi deferită justiţiei, în tipologiile care intră în această sferă, precum şi într-o evoluţie a sancţiunilor în funcţie de incidenţa anumitor infracţiuni. Astfel, am ales ca tipologie a acestui articol, infracţiunile îndreptate împotriva vieţii şi modalităţile de evoluţie a pedepselor în acest câmp.

Conţinut

În efectuarea operaţiunii de individualizare judiciară a sancţiunii, trebuie să se aibă în vedere fapta comisă de infractor (gravitate, mod de săvârşire, urmări, etc, dar şi o evaluare a situaţiei personale a infractorului în raport cu pericolul social al acestuia pentru ordinea publică (forma de vinovăţie, antecedente, starea psiho-fizică, starea de pericol, etc.) Conform art. 87 al.1 din Legea nr. 301/2004, „(…) la stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama de dispoziţiile generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixată în partea specială, de gravitatea faptei săvârşite, de persoana făptuitorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”. Spre deosebire de individualizarea legală care realizează numai prevenţia generală, individualizarea judiciară realizează atât prevenţia generală, cât şi prevenţia specială prin constrângerea şi reeducarea pe care pedeapsa concretă o are asupra infractorului. În N. C. penal se arată caracterul proporţional al pedepsei în raport cu gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului, care trebuie să se reflecte în modul de executare, pentru că altfel există riscul ca efortul depus pentru reintegrarea infractorului să producă efecte contrare scopului urmărit. Astfel, infractorul care s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor, nu poate beneficia de renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât între conduita acestuia pe parcursul procesului penal şi natura şi scopul acestor măsuri există o vădită incompatibilitate.

Relaţiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale, sunt influenţate de transformările petrecute în cursul dezvoltării societăţii, în întreaga viaţă economică, socială şi politică. Rezultă deci că unele dintre relaţiile sociale ocrotite de legea penală sporesc şi că altele se află în descreştere. Tot aşa se măreşte sau scade gradul de pericol social al faptelor prin a căror incriminare se apără aceste relaţii. De aici rezultă fără dubiu, schimbări în plan juridic, pentru ca răspunderea penală să fie pusă în concordanţă cu gravitatea actuală a faptelor comise de făptuitori. Astfel, legiuitorul procedează la evaluări ale gradului de pericol social al unor infracţiuni, rezultatul concretizându-se în modificarea pedepsei legale care, după caz, poate fi agravată sau uşurată. Se formează însă un decalaj, o neconcordanţă între gravitatea abstractă actuală a infracţiunii şi limitele pedepsei legale, rămase nemodificate. Rămânerile în urmă a legii penale faţă de realităţile sociale sunt inevitabile. Astfel, întotdeauna apar mai întâi faptele ce urmează a fi incriminate sau se modifică gradul de pericol social al infracţiunilor, şi numai după aceea legea penală reflectă aceste schimbări, prin incriminări noi sau prin coborârea ori ridicarea limitelor de pedeapsă. Judecătorul nu se poate atinge de aceste atribute ale legiuitorului, care se regăsesc în principiul legalităţii pedepsei, de la care nu există derogări. El este îndreptăţit să dea eficienţă, în cadrul operaţiei de individualizare, modificărilor intervenite în gradul de pericol social abstract al infracţiunilor. Astfel, reducerea sau creşterea gradului de pericol social abstract, se transmite pericolului social concret, care suferă în mod obiectiv, o modificare corespunzătoare. Deci judecătorul va trebui să aplice o pedeapsă mai uşoară sau mai grea corespunzătoare sensului imprimat de gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite. Mai exact, judecătorul nu va putea să schimbe genul pedepsei prevăzute de lege, sau să stabilească pedeapsa între alte limite decât cele fixate prin lege, dar între aceste limite, va putea să aplice o pedeapsă orientată spre minimul special sau maximul special, după gradul de pericol social abstract al infracţiunii care se repercutează asupra gradului de pericol social concret al faptei săvârşite – scăzut sau, după caz, sporit.

S-a pus sub semnul îndoielii, posibilitatea judecătorilor de a putea să aprecieze pericolul social generic al infracţiunii care s-a modificat. Ceea ce este însă cert e că în anumite cazuri, şi anume atunci când modificările în gradul de pericol social abstract îşi au sursa în frecvenţa sporită sau diminuată a infracţiunilor de un anumit tip, ele sunt accesibile, pe baza statisticii judiciare şi a cercetărilor criminologice, cunoaşterii celor chemaţi să înfăptuiască opera de individualizare a pedepsei, adică judecătorilor. Dispoziţiile art. 72 C. penal, nu dau nici o orientare cu privire la stabilirea gradului de pericol social concret. Ceea ce doresc să subliniez este că o astfel de indicaţie exista în disp. art. 96 al. 1 C. penal care preciza că încrediinţarea făptuitorului pe garanţie poate fi dispusă numai dacă „fapta în conţinutul ei concret, în împrejurările în care a fost săvârşită, prezintă un grad de pericol social redus…”. De fapt, articolele 92-97 C. penal, au fost abrogate prin Legea nr. 104/1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 1 octombrie 1992, ca urmare a noii reglementări ce s-a dat înlocuirii răspunderii penale. De asemenea, gradul de pericol social concret al infracţiunii, ca şi criteriu de individualizare, apărea într-o formulare asemănătoare în disp. art. 1 al. 3 C. penal anterior anului 1968 care preciza: „Nu constituie (…) infracţiune fapta încriminată prin lege, dacă prin conţinutul ei concret şi prin condiţiile în care a fost săvârşită nu reprezintă pericolul social al unei infracţiuni, fiind lipsită în mod vădit de importanţă”. În teoria dreptului penal, noţiunii de conţinut al infracţiunii i se recunosc două înţelesuri: conţinut legal sau abstract prin care se înţelege ansamblul acelor elemente, obiective şi subiective, care – individualizând, în cadrul fiecărui tip particular de infracţiune, latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii – sunt cerute de lege pentru ca o anumită acţiune sau inacţiune să constituie un tip particular de infracţiune. conţinut concret sau faptic – prin care se înţelege ansamblul aspectelor concrete, care – materializând, în cadrul fiecărei acţiuni-inacţiuni săvârşite, elementele constitutive ale conţinutului abstract al infracţiunii-tip respective – individualizează fapta, făcând-o să se deosebească de toate celelalte infracţiuni, concrete de acelaşi tip. Deci, elementele „conţinutului concret” reprezintă materializări ale elementelor constitutive ale conţinutului abstract şi sunt totdeauna, cu necesitate intrinseci, ceea ce le colorează de o manieră specifică de la caz la caz, deşi infracţiunea-tip este identică.

Gradul de pericol social concret al infracţiunii, poate fi influenţat şi de unele trăsături de fapt – stări, situaţii, împrejurări, întâmplări – care au însoţit totuşi săvârşirea infracţiunii şi au creat ambianţa faptică, de o anumită coloratură şi semnificaţie proprie, în care s-a comis fapta. Deşi sunt extrinseci conţinutului concret, ele sunt legate într-un fel sau altul, de elementele ce alcătuiesc esenţialul şi astfel contribuie la caracterizarea acestora. În concluzie, pentru a se cunoaşte gravitatea reală a faptei, este necesar să se cerceteze conţinutul concret al faptei, adică acţiunea, inacţiunea, mijloacele folosite, urmarea imediată, cât şi felul în care au fost realizate elementele constitutive ale infracţiunii, mai exact acele elemente intrinseci, care individualizează fapta, făcând-o să se deosebească de celelalte fapte concrete de acelaşi tip. În cele ce urmează am încercat o scurtă analiză a practicii judiciare recente axându-mă, în principal, pe studiul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii. În acest domeniu infracţional, influenţa pericolului social concret în individualizarea judiciară este cu atât mai evident cu cât gradul de pericol social generic al faptelor de acest tip este unul foarte ridicat. Există cazuri când spaţiul lăsat între cele două categorii de pericol social este unul amplu, care se pretează unor intrepretări variate. Spre exemplu, în speţa de mai jos, deşi încadrarea juridică este criticabilă, individualizarea judiciară a permis opţiunea unei modalităţi de executare neprivativă de libertate în situaţia comiterii a ceea ce s-a reţinut a fi o tentativăd e omor. D.G.D. care a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. penal. Acesta l-a înjunghiat o singură dată, în zona abdominală, pe soţul mamei sale care exercita acte de violenţă asupra acesteia. În primăvara anului 2008, între B.D.N. şi martora B.V au apărut neînţelegeri datorate prezenţei în imobil a inc. D.G.D., fiul martorei, precum şi dorinţei părţii vătămate de a vinde apartamentul şi de a merge să locuiască în provincie. Pe fondul acestor stări conflictuale, în după-amiaza de 18.07.2009, în timp ce B.V. se afla împreună cu fiul său D.G.D. la domiciliu, a fost sunată de partea vătămată care a ameninţat-o că va veni acasă şi că vor avea o discuţie. Inculpatul D.G.D., dorind să evite un eventual conflict, i-a spus mamei sale ca pleacă de acasă însă aceasta a insistat să rămână. B.D.N. a venit la domiciliu şi a început o discuţie contradictorie cu martora B.V. pe parcursul căreia s-a enervat şi a luat o ceaşcă de pe măsuţă pe care a trântit-o de podea; martora s-a speriat şi s-a ridicat de pe canapea îndreptându-se spre fereastră. Inculpatul D.G.D. a asistat la întreaga discuţie fiind aşezat pe un scaun lângă uşa de acces în cameră. Încercând să iasă din cameră, martora a fost prinsă de păr şi lovită puternic cu palma de către partea vătămată, moment în care s-a dezechilibrat şi a căzut pe podea. Partea vătămată a ridicat măsuţa de lemn intenţionând să o lovească pe martoră. Pe fondul acestei situaţii, inculpatul D.G.D. s-a ridicat şi a luat un cuţit din bucătărie şi, întorcându-se în sufragerie, l-a lovit o singură dată pe partea vătămată în zona abdominală.

Instanţa a reţinut că din probele administrate a rezultat, de asemenea, că inculpatul a acţionat pe fondul unei profunde tulburări determinate de comportamentul violent al părţii vătămate, situaţie în care instanţa va reţine disp. art. 73 lit. b C. penal ca fiind incidente în cauză. Tribunalul nu a considerat că se pot reţine disp. art. 44 al. 2 C. penal privind starea de legitimă apărare întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prev. de lege pentru existenţa acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Deşi în speţă a existat un atac îndreptat împotriva mamei inculpatului, apărarea nu a fost proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Astfel, partea vătămată a lovit-o pe soţia sa cu palma peste ceafă şi a tras-o de păr, iar inculpatul, încercând să o salveze pe aceasta, a luat un cuţit de bucătărie şi a înţepat-o pe partea vătămată în abdomen. Pentru ca apărarea efectuată împotriva unui atac să fie considerată legitimă trebuie să existe un raport de aproximativă proporţionalitate între fapta săvârşită în apărare, pe de o parte, şi atacul care a provocat nevoia de apărare, pe de altă parte. Întrucât în speţă nu a existat o astfel de porporţionalitate, acţiunea inculpatului fiind mult mai gravă decât atitudinea violentă a părţii vătămate, Tribunalul a apreciat că nu se impune aplicarea disp. art. 44 C. penal privind legitima apărare. Pentru fapta săvârşită, Tribunalul i-a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea la individualizarea căreia a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. penal, respectiv pericolul social concret al faptei săvârşite, modalitatea de comitere (în condiţiile unei puternice tulburări determinate de comportamentul părţii vătămate), atitudinea violentă constantă a părţii vătămate, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale şi la data comiterii infracţiunii lucra la un magazin din cartierul în care locuieşte. Reţinând atitudinea sinceră a inculpatului şi lipsa antecedentelor penale, precum şi provocarea din partea părţii vătămate drept circumstanţe atenuante judiciare, respectiv legale, instanţa a coborât pedeapsa sub limita minimă prev. de lege în temeiul art. 73 lit. b, art. 74 lit. a şi c rap. la art. 76 lit. b C. penal. Referitor la acest caz, consider că instanţa în mod greşit a reţinut prevederile art. 73 lit. b C. penal, în speţa de faţă fiind incidente dispoziţiile art. 44 C. penal sau cele ale art. 73 lit. a C. penal, în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi: diferenţa de vârstă existentă între inculpat şi partea vătămată, constituţia fizică a acestora, dar şi istoricul conflictual îndelungat al familiei. În situaţia reţinută şi de instanţă în care partea vătămată urmărea să o lovească pe martoră – mama inculpatului – cu o masă de lemn în cap, după ce anterior o lovise suficient de tare pentru a cădea şi a-şi pierde cunoştinţa, faptul că inculpatul a ripostat şi l-a înjunghiat pe partea vătămată trebuia apreciat ca o apărare concomitentă, nu posterioară. Cu alte cuvinte, instanţa nu trebuia să reţină drept circumstanţă atenuantă provocarea ci, apreciind în raport de toţi factorii expuşi, trebuia să decidă dacă în cauză avem de a face cu o stare de legitimă apărare aşa cum este prevăzută de art. 44 al. 3 C. penal sau dacă este vorba de circumstanţa prevăzută de art. 73 lit. a C. penal. Această speţă ilustrează însă şi posibilităţile variate de individualizare de care dispune instanţa, de exemplu reţinerea unei circumstanţe atenuante legale şi a două circumstanţe atenuante judiciare, care au permis reducerea sub minimul special a unei pedepse a cărei minim este destul de ridicat (10 ani, 5 ani în cazul tentativei), această reducere conducând şi la posibilitatea instanţei de a alege o modalitate de executare a pedepsei neprivativă de libertate şi adecvată profilului personal al inculpatului.
(sen. pen. nr. 619/30.06.2009 a T.B. Secţia a II a Penală, rămasă definitivă prin neapelare la data de 15.07.2009 – nepublicată)

Într-un alt caz dedus judecăţii recent, instanţa supremă a statuat că sub aspectul laturii subiective, în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă prev. în art. 182, alin. 2, C. penal, infractorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracţiunea de omor prev. în art. 20 rap. la art. 174 C. penal, acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Prin urmare, în cazul tentativei de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu şi-au produs efectul, trebuie să releve – prin natura şi împrejurările în care au fost comise – că infractorul a avut intenţia de a ucide, iar nu intenţia generală de a vătăma. Fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, fiind relevată intenţia de ucidere, dacă a fost săvârşită pe fondul unui conflict anterior între infractor şi victimă, urmat de înarmarea acestuia cu un obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei), la care se adaugă atitudinea infractorului imediat după săvârşirea faptei, constând în dispariţia sa de la domiciliu şi sustragerea de la urmărirea penală. În al doilea rând, recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât atunci când împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil persoana făptuitorului într-o asemenea manieră încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. „Conduita bună” a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, în sensul art. 74 alin. 1 lit. a, C. penal, nu se reduce, în mod exclusiv, la absenţa antecedentelor penale. În această speţă, inculpatul C.M. i-a aplicat victimei o lovitură de cuţit în zona toracică pe fondul unui conflict declanşat de inculpat într-un grup mai mare de persoane care staţionau în faţa blocului. C.M. s-a dus acasă unde s-a înarmat cu un cuţit, s-a întors şi l-a urmărit pe H.A. în scara blocului la ieşirea căruia l-a şi înjunghiat. Conform raportului de constatare medico-legală, leziunile au necesitat 35-40 de zile de îngrijiri medicale şi i-au pus victimei viaţa în primejdie. Instanţele au reţinut că inculpatul a avut o atitudine de obstrucţionare a activităţii de urmărire penală prin fuga sa de la domiciliu şi sustragerea de la urmărirea penală, în condiţiile în care realiza gravitatea faptei săvârşite şi era conştient că este urmărit de organele de poliţie. După prinderea sa, inculpatul nu a avut o atitudine total sinceră, încercând să prezinte o stare de fapt nereală şi neplauzibilă, care să-i atenueze răspunderea penală, în sensul că nu ar fi intenţionat să lovească cu cuţitul şi că, în conflictul final, partea vătămată s-a manifestat agresiv şi a intrat involuntar cu corpul în cuţit. Această atitudine s-a perpetuat şi în faţa instanţei de apel care, în baza acestui fapt, a apreciat că nu se pot reţine în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante personale prevăzute în art. 74 C. penal şi reducerea pedepsei sub limita minimă prevăzută de textul de lege, aşa cum se solicitase, opinie care a fost împărtăşită şi de instanţa supremă cu ocazia judecării recursului.

(Î.C.C.J, Secţia Penală, dec. pen. nr. 1227 din 2 aprilie 2009). Există situaţii când instanţele reţin circumstanţe atenuante în cauză şi individualizează pedeapsa în consecinţă, însă nu indică exact circumstanţele reţinute. În cazul în care instanţa reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, indicarea în hotărâre a împrejurării care constituie circumstanţă atenuantă, motivarea reţinerii acesteia prin referire la probe şi încadrarea împrejurării care constituie circumstanţă atenuantă în prevederile art. 74 alin. 1, lit. a, b sau c, ori ale art. 74 alin. 2 C. penal este obligatorie potrivit art. 79 c. penal. Prin urmare,este nelegală hotărârea prin care instanţa nu motivează sau motivează prin exprimări generale împrejurările reţinute ca citcumstanţe atenuante şi le încadrează generic în prevederile art. 74 C. penal. (Î.C.C.J., Secţia Penală. dec. pen. nr. 2253 din 26 aprilie 2007) De asemenea, trebuie avut în vedere că reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a şi c nu operează automat, ci se face după ce instanţa constata dacă se acest lucru se impune sau nu în raport de persoana infractorului şi de comportamentul său general anterior şi ulterior săvârşirii infracţiunii. Speţa următoare ilustrează acest lucru într-o manieră clară. Omorul săvârşit de făptuitor asupra bunicii sale, urmat de profanarea cadavrului victimei, în scopul de a împiedica descoperirea faptei de omor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prev. în art. 175 alin. 1 lit. c C, penal şi ale celei de profanare de morminte prev. de art. 319 C. penal, în concurs real de infracţiuni, întrucât – aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 35 din 22 septembrie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie – în cazul în care acţiunea de ucidere este urmată de o a doua faptă, de profanare a cadavrului, aceste două fapte distincte, succesive, au fiecare un obiect juridic diferit, deoarece lezează fiecare o altă valoare socială, respectiv în cazul omorului viaţa persoanei, iar în cazul infracţiunii de profanare de morminte – respectul datorat morţilor, adică acele valori avute în vedere de legiuitor la incriminarea celor două fapte în texte de lege autonome. Circumstanţa atenuantă judiciară prev. în art. 74 alin. 1 lit. a C. penal, constând în conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, nu presupune numai lipsa antecedentelor penale ale acestuia, ci şi atitudinea corectă faţă de familie, relaţiile de muncă şi, în general, întreg contextul relaţiilor sociale. Atitudinea de recunoaştere a faptelor de către inculpatul care a realizat că nu poate decât să întârzie descoperirea faptelor, neputându-se sustrage răspunderii penale întrucât urmele lăsate se constituie într-un probatoriu care exclude orice dubiu asupra vinovăţiei sale, nu justifică reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. 1 lit. c C. penal.

(Î.C.C.J., SecţiaPenală, dec. pen. nr. 2313 din 18 iunie 2009) În exemplul pe care-l voi prezenta în rândurile următoare, inculpata B.S. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. penal. Tribunalul a constatat că în noaptea de 13/14.08.2006 a avut loc un conflict domestic, pe fondul geloziei şi consumului de băuturi alcoolice, între cei doi concubini, care şi în prezent sunt împreună, astfel cum au declarat în instanţă. În cursul altercaţiei, inculpata B.S. a fost lovită la faţă şi pe corp, prezentând leziunile consemnate în expertiza medico-legală pentru care au fost necesare 1-2 zile de îngrijiri medicale, şi s-a refugiat în corpul de clădire nelocuit aflat în curtea imobilului, împrejurare necontestată de părţi. Aici altercaţia a continuat, fiecare susţinând altă variantă, inculpata spunând că a fost lovită în cap cu o cărămidă, iar partea vătămată susţinând că aceasta s-a lovit în cădere, în încăpere fiind întuneric şi aflându-se cărămizi şi pietre. Expertiza medico-legală efectuată inculpatei relevă leziuni la nivelul regiunii cefalice ce s-ar fi putut produce prin lovire cu sau de corp plan dur şi având în vedere halena alcoolică prezentată la internarea în spitalul de Urgenţă, este plauzibilă apărarea acesteia. Partea vătămată nu a contestat că în continuare a înjurat-o pe concubina sa, a ieşit în curte şi a luat de pe o masă cuţitul de bucătărie, dorind să o sperie. Apărarea inculpatei este credibilă atunci când susţine că s-a speriat şi datorită comportamentului anterior al concubinului, l-a înjunghiat pe acesta din faţă lateral, astfel cum a stabilit expertiza medico-legală, chiar dacă cei doi prezintă variante diferite referitor la posesia cuţitului în momentul impactului. Instanţa constată dovedită tentativa de omor, recunoscută şi regretată de inculpată, infracţiune pentru care i se va aplica o pedeapsă, dar având în vedere modalitatea în care a fost săvârşită fapta, va aplica disp. art. 73 lit. b C. penal, datorită provocării violente a părţii vătămate prin ameninţări, injurii şi lovire. Tribunalul a decis că în raport de lipsa antecedentelor penale, de poziţia procesuală, de împrejurarea că partea vătămată şi inculpata sunt împreună şi în prezent şi că nu s-au solicitat despăgubiri civile, va aplica şi disp. art. 74, 76 lit. b C. penal, constatând că nu se impune ca pedeapsa aplicată să fie executată în regim de detenţie. În acest sens, în baza art. 20 rap. la art. 174 C. penal, cu apl. art. 73 lit. b C. penal şi a art. 74, 76 lit. b C. penal, a condamnat-o pe inculpată la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a şi b C. penal. Conform art. 81-82 C. penal, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei închisorii şi, în baza art. 71 al. 5 C. penal, a pedepsei accesorii pe un termen de încercare de 5 ani. S-au pus în vedere inculpatei disp. art. 83 C. penal şi art. 359 C. proc. penală; s-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

Consider că în acest caz se poate reproşa instanţei că nu a respectat cerinţa prevăzută de legiuitor în art. 79 C. penal, respectiv că nu a indicat circumstanţa sau circumstanţele atenuante pe care le-a reţinut. Faptul că a menţionat instanţa lipsa antecedentelor penale ale inculpatei, nu ne conduce în mod automat la ideea ca s-a înţeles prin aceasta reţinerea circumstanţei prev. de art. 74 lit. a C. penal, deoarece se poate reţine aceasta circumstanţă şi vizavi de un inculpat care are antecedente penale (de exemplu, a săvârşit o faptă penală cu mult timp în urmă şi s-a reabilitat între timp, sau infracţiunea comisă anterior este una din culpă, etc). În mod evident reiese doar reţinerea circumstanţei atenuante legale prev. de art. 73 lit. b C. penal şi a celei atenuante judiciare prev. de art. 74 lit. c C. penal. (sen. pen. nr. 361/F din 26.03.2008, definitivă prin dec. pen. nr. 140/28.05.2008 a C.A.B. Secţia a I a Penală, decizie definitivă prin nerecurare la 13.06.2008 – nepublicată).

Concluzii

Exemplele de mai sus au reliefat felul în care pericolul social concret al unei fapte la care se adaugă şi circumstanţele ce circumscriu persoana infractorului pot conduce la o soluţie în care, deşi se aplică o pedeapsă cu închisoarea, executarea acesteia se suspendă ca rezultat al procesului de individualizare ce are la bază cele două criterii mai sus menţionate. Consider că o activitate de culegere şi interpretare a practicii judiciare în funcţie de anumite arii infracţionale, pe un interval determinat de timp, se poate constitui într-un real folos pentru practicienii dreptului, precum şi pentru cei care sunt responsabili de actualizarea legislaţiei penale în funcţie de realităţiile sociale care sunt în perpetuă schimbare.

BIBLIOGRAFIE

• V. Dongoroz, „Drept penal. Tratat”, Bucureşti, 1939;
• V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal roman”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003;
• C. Mitrache, “Drept penal roman, Partea general”, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, 2000;
• J. Leanté, „Droit pénal et démocratie” in „Recueil d’études en hommage à Marc Ancel. Aspects nouveaux de la pensée juridique”, vol. II, Paris, 1975;
• L. Biró, „Drept penal. Partea generală”, Centrul de multiplicare al Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1971;
• V. Dongoroz şi colab., „Modificările aduse Codului penal şi Codului pe procedură penală prin actele normative din anii 1956-1960”, Editura Academiei Române, 1962;
• Buletinul Casaţiei, nr. 3/2009, Editura C.H. Beck;
• Buletinul Jurisprudenţei. Corp de decizii pe anul 2008, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.