În cuprinsul acestui articol am încercat sa analizez relaţia dintre criteriile generale privind individualizarea pedepselor şi metodologia aplicării acestora la un caz concret. Principala problema pe care am abordat-o este dacă vreunul din aceste criterii poate avea o pondere disproporţionată în raport cu celelalte şi ce anume ar putea justifica acest lucru. Dacă există o obligativitate de orice fel în a aplica echivalent aceste criterii, întrebarea este ce anume o generează şi, subsecvent, ce se întâmplă când unul din ele lipseşte, cum se reflectă acest aspect în procesul de individualizare?

Criterii generale, individualizare, pedepse, circumstanţe, practică.

Introducere

Se ştie că termenul de circumstanţă este folosit pentru a denumi diferite împrejurări adică stări, situaţii, calităţi, întâmplări sau alte date ale realităţii, care stau în afara conţinutului esenţial al infracţiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului, putând determina, datorită acestei influenţe, fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete. Ce am considerat că merită aprofundat prin articolul de faţă este exact raportul dintre aceste circumstanţe şi alte elemente cu impact în practică, precum şi măsura în care acestea se reţin de către instanţă şi valoarea lor intrinsecă în procesul de individualizare. În egală măsură prezintă importanţă şi raportul dintre circumstanţele generale şi cele speciale dar şi erorile comune care se produc în practică cu ocazia aplicării acestora.

Conţinut

Noţiunea de circumstanţe se deosebeşte de elementele constitutive ale infracţiunii, adică de acele elemente prin care legiuitorul descrie în norma de incriminare conţinutul infracţiunii. Lipsa uneia dintre aceste trăsături înlătură existenţa infracţiunii respective fie în sensul că fapta ar putea să constituie o altă infracţiune, fie în sensul că fapta s-ar situa în afara ilicitului penal putând constitui eventual o altă formă de ilicit (ilicit extrapenal), sau să devină o faptă licită. Spre deosebire de elementele constitutive ale infracţiunii, circumstanţele nu influenţează existenţa infracţiunii (în varianta de bază), lipsa lor nu atrage inexistenţa infracţiunii în forma tipică, ci înlătură caracterul agravat sau atenuat al infracţiunii. Altfel spus, circumstanţele influenţează numai calitatea şi cantitatea pedepsei care ar putea fi aplicată într-o cauză determinată, nu şi existenţa formei tipice a infracţiunii. Circumstanţele nu se confundă nici cu cauzele modificatoare ale pedepsei, cum ar fi stările de agravare sau stările de atenuare ori de diferenţiere a pedepsei. Este adevărat că aceste stări, situaţii, întocmai ca şi circumstanţele, nu contribuie la caracterizarea ca infracţiune a faptei şi ca infractor a persoanei făptuitorului, deşi se răsfrâng asupra persoanei infractorului; ele sunt relevante pentru periculozitatea socială a acestuia şi implicit sunt edificatoare cu privire la gradul de pericol social al faptei săvârşite dar, spre deosebire de circumstanţe, stările de agravare sau de atenuare îşi exercită aceste influenţe în mod autonom de sine stătător, ca instituţii independente create de legiuitor în raport cu obiectivele sale de politică penală. Acestea influenţează gravitatea faptei şi persoana făptuitorului fără o legătură nemijlocită cu fapta concretă şi cu persoana făptuitorului.

Spre deosebire de stările de agravare sau de atenuare, circumstanţele sunt legate de fapta comisă, influenţează pedeapsa ca urmare a unor stări, situaţii, împrejurări care însoţesc fapta săvârşită şi care contribuie la determinarea gravităţii acesteia, precum şi a situaţiei infractorului. În acest înţeles, influenţa circumstanţelor asupra pedepselor se poate adăuga influenţei pe care o exercită asupra pedepsei stările de agravare, stările de atenuare ori cele de diferenţiere pe care le-am menţionat. Dacă, în sens tehnic, înţelegem prin circumstanţe numai acele împrejurări de fapt care modifică limitele speciale de pedeapsă ale unei infracţiuni determinate, trebuie să admitem că în această sferă nu pot intra cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, în primul rând pentru că acestea nu acţionează decât indirect asupra pedepsei; în mod direct, aceste cauze înlătură existenţa infracţiunii şi ca urmare a acestei influenţe, înlătură răspunderea penală şi pe cale de consecinţă, înlătură pedeapsa. În al doilea rând, aceste cauze chiar şi atunci când, indirect, acţionează asupra pedepsei, nu modifică limitele acesteia, ci înlătură integral pedeapsa. Din aceleaşi motive, nici cauzele care înlătură răspunderea penală sau cele care înlătură pedeapsa (cauze de nepedepsire), nu au caracter de circumstanţă, în sens tehnic, chiar dacă influenţează pedeapsa. Conceptul de circumstanţe trebuie deosebit, sub anumite aspecte, şi de acela de element circumstanţial, deşi există o strânsă legătură între cele două concepte. Elementul circumstanţial este tot o circumstanţă, însă se particularizează de aceasta prin două calităţi care le deosebesc. Mai întâi, sunt circumstanţe univoce, ceea ce înseamnă că numai acele circumstanţe care s-au dovedit a fi susceptibile de o singură semnificaţie (fie în sens atenuant, fie în sens agravant), ar putea deveni elemente circumstanţiale.

În al doilea rând, trebuie ca aceste circumstanţe univoce să apară ca element constitutiv al conţinutului agravat sau atenuat al unei infracţiuni determinate. Uneori acest conţinut (mai frecvent agravat) capătă o denumire proprie cum este în cazul omorului calificat sau a omorului deosebit de grav ori a distrugerii calificate etc. Alteori nu apare cu o asemenea denumire, însă din conţinutul incriminării rezultă că fapta apare ca incriminată nu numai într-o variantă tip, ci şi într-o variantă normativă agravată sau atenuată; în acest caz agravarea sau atenuarea este determinată de un anumit element circumstanţial. Deşi conceptele analizate se deosebesc în modul arătat de noţiunea de circumstanţe în sens propriu, în sfera de preocupare a lucrării noastre intră şi elementele circumstanţiale deoarece, aşa după cum s-a arătat, şi acestea sunt în esenţă circumstanţe chiar dacă prezintă şi unele particularităţi care le deosebesc de circumstanţele propriu-zise. Noţiunea de circumstanţă trebuie deosebită şi de criteriile generale sau speciale de individualizare a pedepsei. După cum se cunoaşte, criteriile generale de individualizare a pedepsei constituie anumite orientări obligatorii pentru instanţele de judecată asupra modului în care trebuie să procedeze ori direcţiile în care trebuie să se îndrepte pentru a identifica elemente de individualizare. De respectarea acestor orientări depinde justa aplicare a pedepsei. Aceste criterii prevăzute în art. 72 C. pen. au caracter general, fiind obligatoriu a fi ţinute în seamă în raport cu orice pedeapsă, spre deosebire de criteriile speciale de individualizare a pedepsei, care operează numai în raport cu anumite pedepse. În rândul criteriilor generale de individualizare, legiuitorul a înscris şi împrejurările care atenuează şi agravează răspunderea penală. Termenul de „împrejurări” folosit în art. 72 C. pen. înfăţişează atât situaţiile, stările, calităţile care însoţesc săvârşirea faptei sau privesc persoana infractorului în legătură cu manifestarea infracţională cunoscute în dreptul penal sub denumirea de circumstanţe, cât şi stările, situaţiile care fără a fi direct legate de săvârşirea faptei sunt de natură să caracterizeze gradul de pericol social al acesteia sau periculozitatea socială a infractorului (stările de agravare sau stările de atenuare şi cauzele de diferenţiere). În felul acesta, circumstanţele apar numai ca o parte din criteriile generale de individualizare şi totodată ca o parte a împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală, împrejurări care formează substanţa ultimului criteriu general de individualizare.

Circumstanţele se clasifică, în funcţie de anumite elemente care le diferenţiază, în următoarele categorii:

1. În raport de obiectul la care se referă (faptă sau făptuitor), circumstanţele se împart în circumstanţe reale şi circumstanţe personale. Circumstanţele reale sunt împrejurările (stări, situaţii, calităţi etc.) care stau împrejurul faptei implicând o relaţie de la faptă către ambianţa acesteia, evidenţiind prin aceasta condiţiile concrete în care se săvârşeşte fapta penală, condiţii care influenţează modul în care se înfăţişează fapta, ca şi gravitatea acesteia. Circumstanţele privitoare la faptă, denumite şi reale sau obiective, sunt exterioare persoanei participanţilor şi au în vedere obiectul şi latura obiectivă a faptei prevăzute de legea penală. Constituie circumstanţe reale, de exemplu, cele privitoare la mijloacele de săvârşire a infracţiunii, la locul şi timpul comiterii acesteia, la situaţia sau starea persoanei împotriva căreia se săvârşeşte fapta, etc. Potrivit art. 28 alin. 2 C. pen., circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Dacă participantul nu a cunoscut o circumstanţa reală, aceasta nu îi este aplicabilă (de exemplu, săvârşirea furtului de către mai mulţi făptuitori, dintre care unul, fără a avea o înţelegere prealabilă cu ceilalţi, acţionează cu violenţă faţă de persoana care încercă să-l reţină, în timp ce ceilalţi participanţii se îndepărtau de la locul faptei; în acest caz fapta constituie infracţiunea de tâlhărie numai pentru cel care a întrebuinţat violenţa spre a-şi asigura scăparea, nu şi pentru ceilalţi, dacă aceştia n-au cunoscut şi nici nu au prevăzut modul de comportare al unuia dintre ei. Aceşti participanţi vor răspunde numai pentru infracţiunea de furt calificat)1. Cunoaşterea sau prevederea va fi dedusă din complexul datelor de fapt care pun în lumină conţinutul material şi moral al contribuţiei fiecărui participant; unele dintre aceste date vor putea conduce la constatarea că participantul a cunoscut în mod sigur existenţa circumstanţelor reale; altele vor putea releva că participantul nu a avut efectiv posibilitatea să cunoască şi să prevadă existenţa sau ivirea circumstanţei respective. În caz de error in personam, dacă autorul a lovit sau a ucis o altă persoană decât cea aflată în reprezentarea sa, sau în caz de aberratio ictus, când autorul a lovit sau ucis o altă persoană prin devierea acţiunii, instigatorul şi complicele vor răspunde în raport cu fapta comisă de autor, întrucât eroarea sau greşeala autorului în aceste cazuri neavând caracter esenţial, nu influenţează regimul juridic aplicabil acestuia, soluţia fiind valabilă şi pentru participanţi.

Potrivit art. 28 alin. 1 C. pen., circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi, în sensul că nici nu le atenuează, nici nu le agravează situaţia. Aşadar, când se stabileşte pedeapsa pentru fiecare participant, se ţine seama de circumstanţele personale ale fiecăruia, facându-se abstracţie de circumstanţele personale ale celorlalţi participanţi. În raport de natura circumstanţelor personale incidente (agravante sau atenuante) se va stabili pedeapsa participantului; agravarea sau atenuarea pedepsei pentru un participant nu va influenţa pedepsele celorlalţi participanţi. Circumstanţele personale sunt stări, situaţii, calităţi, însuşiri etc. care se referă la făptuitor, la persoana acestuia, caracterizându-1 sub raportul periculozităţii sale. Circumstanţele personale sunt deci împrejurări care privesc persoana participantului şi cuprind atât circumstanţele personale subiective, cât şi circumstanţele personale de individualizare. Circumstanţele personale subiective privesc legătura dintre participant şi atitudinea sa psihică în efectuarea actelor contributive la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Dintre aceste circumstanţe menţionăm: forma de vinovăţie cu care a acţionat participantul (intenţie, culpă, praeterintenţie), scopul urmărit, mobilul care 1-a determinat, manifestarea dorinţei de a se desista, căinţa activă şi alte asemenea atitudini şi comportări relevante pentru pericolul social al făptuitorului. Circumstanţele personale de individualizare privesc particularităţile persoanei participantului la săvârşirea unei infracţiuni, şi se referă la: calităţile participantului (funcţionar, militar, cetăţean român, educator etc), starea civilă a acestuia (căsătorit, văduv, divorţat etc), antecedentele penale (condamnat, recidivist, amnistiat, graţiat etc), raporturile sale cu victima (soţ, rudă apropiată, prieten, duşman etc.) şi orice alte date susceptibile să contribuie la individualizarea persoanei (exemplu: felul de viaţă, reputaţia, merite sociale, decoraţii etc).

În practica judiciară s-a hotărât că starea de tulburare a mamei pricinuită de naştere constituie o circumstanţă personală a acesteia şi deci nu se transmite participanţilor. Instigatorii şi complicii la pruncucidere vor răspundere pentru instigare sau complicitate la infracţiunea de omor calificat. De asemenea, constituie circumstanţă personală retragerea mărturiei mincinoase de către autor sau împăcarea părţilor. Uneori, o circumstanţă personală poate fi comună numai unora dintre participanţi, ca de exemplu, în cazul mai multor coautori, dintre care numai unii săvârşesc fapta împreună cu un minor. În acest caz, agravanta prevăzută de art. 75 lit. c C. pen. va fi incidenţă numai pentru cei care au acţionat împreună cu minorul şi au cunoscut faptul că acesta este minor, iar nu pentru toţi participanţii. În cazul faptelor prevăzute de legea penală la care autorul este calificat (funcţionar, gestionar, medic, militar), calitatea cerută pentru autor nu mai este relevantă ca circumstanţă personală, ci ca element constitutiv al infracţiunii, reprezentând o condiţie cerută de lege pentru realizarea acesteia; îndeplinirea acestei condiţii faţă de autor produce efecte faţă de toţi ceilalţi participanţi (de exemplu, fapta unui gestionar de a însuşi bunuri din gestiune constituie infracţiunea de delapidare; această încadrare juridică se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor care au acţionat în calitate de complici la delapidare). Sunt situaţii în care o circumstanţă, prin natura ei personală, poate căpăta un aspect obiectiv şi se poate converti în circumstanţă reală, răsfrângându-se asupra participanţilor în măsura în care aceştia au cunoscut-o ori au prevăzut-o. Astfel, premeditarea, fiind o manifestare psihică, reprezintă o circumstanţă personală; însă aceasta se transformă în circumstanţă reală şi se răsfrânge asupra participanţilor, dacă aceştia au contribuit la actele preparatorii în vederea săvârşirii infracţiunii cu alte persoane care au cunoscut scopul pregătirii. O asemenea convertire are loc şi în cazul infracţiunii prevăzută în art. 270 C. pen. (înlesnirea evadării); din circumstanţă personală, calitatea persoanei care avea obligaţia de a asigura paza, devine circumstanţă reală şi se răsfrânge asupra celor care au determinat sau au ajutat persoana respectivă să săvârşească înlesnirea evadării. De asemenea, beţia preordinată (când persoana şi-a provocat anume starea de beţie spre a avea curajul să comită o infracţiune) este o circumstanţă agravantă cu caracter personal (art. 75 lit. e C. pen.); însă se poate converti în circumstanţă reală atunci când este cunoscută de participanţi care îşi însuşesc scopul urmărit prin provocarea stării de beţie. Circumstanţele personale nu se confundă cu condiţiile de incriminare privind calităţi sau stări personale; acestea din urmă ţin de structura internă a infracţiunii, în timp ce circumstanţele personale se situează, aşa cum am mai arătat, în afara conţinutului de bază al infracţiunii, fiind extrinseci acesteia. Condiţiile de incriminare determină însăşi existenţa infracţiunii, în timp ce prezenţa circumstanţelor nu determină decât gradul concret de pericol social al faptei, având consecinţe în ce priveşte individualizarea pedepsei. În doctrină s-a admis că sunt considerate circumstanţe subiective şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi eroarea), datorită influenţei pe care o produc asupra psihicului persoanei; aceasta este constrânsă să acţioneze sub imperiul lor şi să săvârşească nejustificat sau fără vinovăţie fapte prevăzute de legea penală. Dimpotrivă, cauzele justificative (legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, consimţământul victimei) sunt circumstanţe reale şi ca atare se transmit între participanţi. În raport de efectele pe care le produc asupra persoanei, circumstanţele se clasifică în circumstanţe atenuante şi agravante, după cum atrag o uşurare sau o înăsprire a tratamentului sancţionator. Această caracterizare a circumstanţelor decurge fie din însăşi natura circumstanţei, fie din semnificaţia pe care o are în raport cu complexul împrejurărilor în care fapta a fost săvârşită. Atunci când caracterul atenuant sau agravant al unei circumstanţe rezultă din însăşi natura circumstanţei, aceasta are caracter absolut şi este univocă; dimpotrivă, circumstanţa are caracter relativ şi este echivocă când rezultă din împrejurarea în care fapta a fost comisă. Au caracter absolut şi univoc asemenea circumstanţe atenuante cum ar fi săvârşirea faptei de o persoană cu responsabilitate psiho-fizică diminuată ori au caracter absolut, de pildă, săvârşirea faptei în timpul nopţii, ori de două sau mai multe persoane împreună. Dimpotrivă, au caracter relativ şi echivoc asemenea circumstanţe atenuante ca beţia ocazională, ori au caracter relativ şi echivoc agravant, beţia cronică devenită obişnuinţă ori beţia preordinată.

Caracterul relativ şi echivoc al circumstanţei poate să rezulte şi din conţinutul faptei; de pildă, sustragerea de medicamente pentru a ajuta o rudă grav bolnavă va constitui o circumstanţă atenuantă, în timp ce în raport cu alte infracţiuni (de pildă, în raport cu o infracţiune contra siguranţei statului), împrejurarea poate să nu aibă un caracter atenuant, ci să fie indiferentă. Codul penal român în vigoare a adoptat sistemul enumerării în lege a împrejurărilor care constituie circumstanţe atenuante şi circumstanţe agravante. Astfel, în art. 73 C. pen. sunt enumerate circumstanţele atenuante, iar în art. 75 C. pen. sunt enumerate circumstanţele agravante. Atât circumstanţele atenuante, cât şi cele agravante pot fi divizate în circumstanţe legale (atenuante sau agravante) şi circumstanţe judiciare (atenuante sau agravante). Din prima categoric fac parte acele circumstanţe al căror caracter atenuant sau agravant este determinat de lege, instanţa neavând nicio posibilitate să modifice acest caracter. Dimpotrivă, în cazul circumstanţelor judiciare, caracterul atenuant sau agravant este evaluat de organul judiciar. În art. 73 C. pen. sunt enumerate circumstanţele atenuante legale, iar în art. 74 sunt arătate circumstanţele atenuante judiciare; în art. 75 alin. 1 sunt enumerate circumstanţele agravante legale, iar în art. 75 alin. 2 se face referire la circumstanţe judiciare agravante. Potrivit art. 73 C. pen., constituie circumstanţe atenuante legale următoarele împrejurări: depăşirea limitelor legitimei apărări sau a stării de necesitate (lit. a); săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate (lit. b). Potrivit art. 75 C. pen., constituie circumstanţe agravante legale următoarele împrejurări: săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (lit. a); săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public (lit. b); săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor (lit. c); săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA (lit. c1); săvârşirea infracţiunii din motive josnice (lit. d); săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei (lit. e); săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate (lit. f). Potrivit art. 74 C. pen. următoarele împrejurări pot fi considerate circumstanţe atenuante judiciare: conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii (lit. a); stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită (lit. b); atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor (lit. c). Referitor la circumstanţele agravante judiciare, art. 75 alin. final nici nu le exemplifică, prevăzând că instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav. O altă clasificare a circumstanţelor este aceea în raport cu momentul sau intervalul de timp în care a fost săvârşită infracţiunea; circumstanţele se pot clasifica în anterioare, concomitente sau subsecvente. Oricare dintre circumstanţe, fie reale, personale, atenuante sau agravante, poate intra într-una din categoriile de mai sus (anterioare, concomitente sau posterioare) deoarece flecare dintre ele poate avea o anumită poziţie în raport cu momentul sau intervalul în care fapta a fost săvârşită. Sunt circumstanţe anterioare premeditarea, înţelegerea prealabilă, organizarea, provocarea, antecedentele infractorului etc; sunt concomitente circumstanţele privitoare la locul, timpul, modul de săvârşire a infracţiunii (loc public, în timpul nopţii, în timp de război, prin escaladare, efracţie, cu ajutorul armelor etc.); dintre circumstanţele ulterioare menţionăm: prezentarea de bună-voie la organele de urmărire penală şi recunoaşterea vinovăţiei, sustragerea de la urmărire penală, atitudinea infractorului faţă de victimă, repararea de bună-voie a prejudiciului etc. În raport de posibilitatea subiectului de a cunoaşte circumstanţele în care acţionează, acestea se împart în circumstanţe cunoscute şi necunoscute. Sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului circumstanţele a căror existenţă o cunoştea sau a căror ivire trebuia să o prevadă în momentul săvârşirii faptei. De asemenea, sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului acele circumstanţe pe care el le-a prevăzut, dar a considerat în mod neîntemeiat că nu se vor ivi şi de aceea nu a luat măsurile necesare de preîntâmpinare.

Deosebirea dintre circumstanţele cunoscute şi cele necunoscute infractorului prezintă interes în ce priveşte efectele circumstanţelor agravante în cazul erorii de fapt. Potrivit art. 51 alin. 2 C. pen., eroarea asupra unei circumstanţe înlătură caracterul agravant al împrejurării respective. Ca urmare nu se pune în sarcina inculpatului o circumstanţă agravantă pe care acesta nu a cunoscut-o (de pildă, inculpatul nu a ştiut că victima este chiar tatăl său). De asemenea, clasificarea de mai sus prezintă interes în legătură cu conţinutul art. 28 alin. 2 C. pen., care prevede că circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut ori ar fi putut să le prevadă. În sfârşit, în cazul infracţiunilor din culpă, circumstanţele agravante necunoscute nu produc efecte decât în cazul când necunoaşterea este rezultatul culpei. În cazul circumstanţelor atenuante, acestea produc întotdeauna efect atenuant, indiferent dacă au fost sau nu cunoscute de infractor (de pildă, infractorul poate beneficia de circumstanţa atenuantă judiciară privind valoarea minimă a bunului furat). În raport cu sfera lor de cuprindere, circumstanţele se clasifică în circumstanţe generale şi circumstanţe speciale. Sunt considerate generale circumstanţele prevăzute în partea generală a Codului penal, respectiv în Titlul III, Capitolul V, Secţiunea a II-a, cu referire la circumstanţele atenuante şi agravante. Astfel, împrejurările menţionate în art. 73 şi art. 74 C. pen. sunt considerate circumstanţe atenuante generale, iar împrejurările menţionate în art. 75 C. pen. sunt considerate circumstanţe agravante generale. Circumstanţele speciale se regăsesc în partea specială a Codului penal şi sunt prevăzute la anumite infracţiuni determinând fie forme agravate ale acestora (de exemplu, starea şi numărul victimelor în cazul infracţiunii prevăzute în art. 176 C. pen., consecinţele deosebit de grave ale faptei în cazul infracţiunii prevăzute în art. 2481 C. pen. sau art. 215 C. pen.), fie forme atenuante (de exemplu, retragerea mărturiei mincinoase în anumite condiţii – art. 260 alin. 3 C. pen.). Este posibil ca aceeaşi împrejurare să apară atât ca o circumstanţă generală de agravare sau atenuare, cât şi ca o circumstanţă specială. De exemplu, săvârşirea unei infracţiuni de omor în condiţiile agravantei speciale „din interes material” prevăzute în art. 175 lit. b C. pen. cade şi sub incidenţa agravantei generale prevăzute în art. 75 lit. d C. pen. (săvârşirea unei infracţiuni din motive josnice). În caz de concurs între o agravantă generală şi o agravantă specială cu aceeaşi semnificaţie,acestea nu vor fi aplicate concomitent, neputându-se valorifica de două ori aceeaşi împrejurare în sarcina infractorului; ca urmare, va avea prioritate circumstanţa agravantă specială.

În cazul în care o faptă este săvârşită atât în condiţiile unei agravante speciale, cât şi în condiţiile unei agravante generale (fiecare având însă o altă semnificaţie), aceasta din urmă influenţează limitele legale de pedeapsă la care se ajunge, ţinându-se seama mai întâi de circumstanţa specială reţinută. De exemplu, furtul în timpul nopţii (agravantă specială) săvârşit în stare de beţie preordinată (agravantă generală) va impune aplicarea agravantei speciale (art. 209 lit. g), dar şi a agravantei generale (art. 75 lit. e). Această ultimă agravantă se va aplica în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de furt calificat (furtul comis în condiţiile unei agravante speciale), în condiţiile art. 78 C. pen. În exemplul pe care intenţionez să-l prezint în continuare, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă T.B. nr. 455/P/D/2006 din 23.09.2008 au fost trimişi în judecată în stare de arest preventiv inculpatul G.P. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat, în modalitatea prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i C. penal, cu apl. art. 75 al. 1 lit. a C. penal, art. 74 al. 1 lit. c şi art. 37 al. 1 lit. b C. penal, M.S. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat, în modalitatea prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i C. penal, cu apl. disp. art. 75 al. 1 lit. a C. penal, art. 74 al. 1 lit. c şi art. 37 al. 1 lit. a c. penal, S.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat, în modalitatea prev. de art. 20 C. penal rap. la art. 174-175 lit. i C. penal, cu apl. disp. art. 75 al. 1 lit. a C. penal, art. 74 al. 1 lit. c, şi art. 37 al. 1 lit. b C. penal. Instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt: Audiat de către instanţă la termenul de judecată din 24.10.2008, inculpatul G.P. a recunoscut în parte infracţiunea pusă pe seama sa arătând că în cursul lunii septembrie 2005, numitul B.V. care-i este şi văr, i-a solicitat să meargă să-l bată pe P.V. drept răzbunare, întrucât anterior acesta din urmă împreună cu alte 3 persoane, îl bătuseră pe B.V., inculpatul declarând că acesta din urmă i-ar fi spus că dacă nu va fi de acord cu propunerea lui, îi va lua fata şi va turna benzină pe ea, iniţial inculpatul G.P. refuzând oferta, pentru ca ulterior să o accepte. Inculpatul a mai arătat că aceleaşi demersuri au avut loc şi faţă de inculpatul C.C. (faţă de care s-a dispus disjungerea cauzei, acesta fiind arestat în lipsă şi sustrăgându-se urmăririi penale) şi acesta cedând până la urmă demersurilor lui B.V. În data de 21.06.2008, inculpatul C.C. a venit la inculpatul G.P., pentru ca apoi cei doi să se întâlnească şi cu inculpaţii S.C. şi M.S., consumând împreună cu fratele inculpatului G.P. trei sticle de vin., pentru ca în jurul orelor 16.00, cei cinci să se hotărască să meargă la locuinţa lui C.C. din com. Pantelimon pentru a continua acolo distracţia. Întrucât niciunul dintre dintre ei nu aveau permis de conducere, au apelat la serviciile numitului S.I. care, la volanul unui autoturism marca Dacia 1310, toţi cei 6 bărbaţi deplasându-se spre com. Pantelimon. Inculpatul G.P. a mai arătat că pe parcursul călătoriei, inculpatul C.C. a fost apelat telefonic de inculpatul B.V. care l-a ameninţat că dacă nu merge împreună cu ceilalţi să-l bată pe partea vătămată, care era în drumul lor spre com. Pantelimon, va avea de suferit. În faţa acestei „noi ameninţări”, cei patru au luat hotărârea să meargă să-l bată pe P.V., au solicitat şoferului să parcheze autoturismul pe o străduţă lăturalnică, cei patru inculpaţi au coborât din maşină, au luat din portbagaj câte o bâtă şi s-au deplasat spre magazinul proprietatea lui P.V. La ieşirea acestuia pe trotuar, inculpatul C.C. l-a lovit cu bâta în cap, partea vătămată fiind apoi lovită şi de ceilalţi trei inculpaţi, fapt ce i-a determinat căderea, toţi inculpaţii continuând să-i lovească corpul timp de încă 2 minute, până când inculpatul G.P. le-a solicitat celorlalţi să se oprească, considerând că loviturile aplicate au fost suficiente şi că B.V. va auzi de corecţia aplicată părţii vătămate şi va înceta să-l ameninţe. Inculpatul a mai declarat că numai inculpatul C.C. l-a lovit pe partea vătămată în zona capului, o singură dată, (el certându-l pe C.C. pentru zona lovită) arătând că nu au avut niciun moment intenţia să-l omoare pe partea vătămată, loviturile fiind aplicate numai pe restul corpului, mâini, picioare, spate (fără a viza zona capului) şi, prin urmare, nu poate fi vorba de săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor.

Inculpatul M.S. şi inculpatul S.C. şi-au menţinut declaraţiile date în faza de U.P., care sunt în acelaşi sens cu cele declarate de inculpatul G.P. Ei au mai arătat că la părăsirea locului incidentului, partea vătămată era conştientă şi că bâtele se găseau în maşina care era împrumutată de la sora lui Broască, aşa că fusese puse acolo, probabil, de către B.V. Referitor la încadrarea juridică a faptelor, reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice, în sensul înlăturării circumstanţei atenuante prev. de art. 74 al. 1, lit. c C. penal care a fost reţinută în beneficiul celor trei inculpaţi, arătând că circumstanţele atenuante prev. de art. 74 C. penal sunt circumstanţe judiciare care pot fi reţinute numai de către judecător, nu şi de către procuror, reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare fiind exclusiv la latitudinea judecătorului care are o viziune amplă, completă, atât asupra fazei de urmărire penală, cât şi a fazei de judecată, procurorul de la urmărire penală putând cel mult recomanda reţinerea de circumstanţe atenuante în beneficiul unui inc. Apărătorii inculpaţilor au solicitat în temeiul art. 334 C. proc. penală, schimbarea încadrării juridice a faptelor penale reţinute în sarcina celor trei inculpaţi, din infracţiunea de tentativă la omor calificat, în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 al. 2 C. penal, arătându-se în esenţă că intenţia celor trei inculpaţi a fost de a aplica „o corecţie” părţii vătămate, nu de a o omorî. Tribunalul a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apărătorii celor trei inculpaţi, admiţând cererea de schimbarea încadrării juridice a reprezentantului Parchetului. Instanţa l-a condamnat pe inculpatul G.P. la o pedeapsă de 9 ani închisoare, iar în baza art. 65 C. penal i-a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II a şi lit. b C. penal, pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei, a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a teza a II a şi lit. b C. penal. Instanţa a aplicat tot o pedeapsă de 9 ani închisoare inculpatului S.C. şi o pedeapsă similară i-a fost aplicată şi inculpatului M.S. căruia însă, în baza art. 83 C. penal şi art. 7 din Lg. nr. 543/2002, i s-a revocat şi suspendarea condiţionată, respectiv graţierea condiţionată a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată acestuia prin sen. pen. nr. 85/19.03.2003 a Judecătoriei Lehliu Gară, pedeapsa rezultantă fiind de 9 ani şi 10 luni închisoare. (sen. pen. nr. 1524/19.02.2008 a T.B. Secţia a II a Penală, rămasă definitivă prin.dec. pen. nr. 1367/13.04.2009 a Î.C.C.J prin care s-au respins recursurile inc., după ce anterior şi C.A.B. respinsese apelurile acestora prin dec. pen. nr. 47/A/27.02.2009 – nepublicată) Consider că soluţia instanţei a fost una nelegală, iar această afirmaţie se bazează pe următoarele împrejurări: nu există niciun text de lege care să instituie o interdicţie pentru organul de urmărire penală în ceea ce priveşte reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare; denumirea acestor circumstanţe (respectiv aceea de „judiciare”) provine nu din practică, nici din denumirea articolului din C. penal care face vorbire despre ele, ci din doctrină. Acest lucru nu îndreptăţeşte instanţa să le elimine doar pentru că aparent procurorul nu ar fi fost îndreptăţit să le reţină. Instanţa are desigur libertatea de a schimba încadrarea juridică şi de a reţine acele circumstanţe pe care le consideră incidente în cauză, dar acest lucru trebuie motivat (în exemplul nostru, instanţa ar fi trebuit să ofere o explicaţie în ceea ce priveşte eliminarea circumstanţei prev. de art. 74 lit. c C. penal care fusese reţinută prin actul de inculpare). În situaţia de faţă, cred că se impunea reţinerea de circumstanţe atenuante şi agravante în concurs, făcându-se aplicarea art. 80 C. penal.

Pentru a se putea reţine această circumstanţă trebuie întrunite anumite condiţii speciale de timp şi loc pentru participanţii la activitatea infracţională. Un exemplu edificator îl constituie următoarea speţă. S-a stabilit că la 25 mai 2007, inculpatul M.F. a fost contactat telefonic de către H.S., care i-a comunicat că, în cursul aceleiaşi zile, va trimite un cetăţean străin cu trenul de la Bucureşti la Timişoara, urmând ca inculpatul, potrivit planului stabilit, să-i înlesnească trecerea frauduloasă a frontierei. Inculpatul M.F. s-a deplasat cu autoturismul la Timişoara unde avea stabilit să se întâlnească cu inculpatul – cetăţean străin – M.A., pe care urma să-l recunoască după semnalmentele transmise telefonic de către numitul H.S. Inculpatul M.F. l-a transportat pe cetăţeanul străin inculpatul M.A., în schimbul sumei de 500 €, cu autoturismul său, din Timişoara până în apropierea localităţii Lovrin, unde urma să fie preluat de către inculpatul C.D. Pe baza acestei înţelegerii, în seara zilei de 25 mai 2007, inculpatul M.F. a ajuns cu cetăţeanul străin în apropiere de localitatea Lovrin, unde a fost aşteptat de inculpatul C.D. care l-a preluat pe inculpatul M.A. în autoturismul său, în apropiere de punctul de frontieră. Inculpatul C.D. l-a introdus pe acesta în portbagajul autoturismului, pentru a-i mijloci astfel trecerea frauduloasă a frontierei. În momentul în care inculpatul C.D., fiind îmbrăcat în uniforma de agent de poliţie de frontieră, a ajuns la punctul de trecere a frontierei, a fost prins în flagrant în timp ce încerca să-l scoată ilegal din ţară pe inculpatul M.A. De asemenea, organele de urmărire penală l-au reţinut şi pe inculpatul M.F. asupra căruia s-a descoperit o bancnotă de 500 €, bani pe care-i primise de la inculpatul M.A. Instanţa a reţinut şi că la data de 29 martie 2007, aceeaşi inculpaţi, tot prin intermediul numitului H.S., în aceeaşi modalitate, au organizat şi reuşit scoaterea ilegală din ţară a cetăţeanului străin J.A., care a fost descoperit de autorutăţile ungare având asupra sa acte de identitate româneşti false. Circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 al. 1, lit. a C. penal, referitoare la săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, presupune ca făptuitorii să acţioneze împreună, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, întrucât numai în acest caz fapta prezintă o periculozitate sporită, pentru că făptuitorii se ajută reciproc, iar cooperarea la săvârşirea faptei le măreşte forţa de acţiune şi le creează condiţii de natură să îngreuneze descoperirea faptei şi identificarea lor. În conseciţă, această circumstanţă agravantă nu poate fi reţinută în cazul în care persoanele inculpate pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi nu au acţionat împreună, ci separat, în locuri şi perioade de timp diferite. Infracţiunea prevăzută în art. 7 al. 1 din Lg. nr 39/2003, referitoare la constituirea unui grup infracţional organizat, implică o acţiune de constituire a grupului, activitatea infracţională prelungindu-se în mod natural până în momentul intervenţiei unei acţiuni contrare care o întrerupe, fără a fi necesară o hotărâre pentru prelungirea activităţii infracţionale şi, prin urmare, îmbracă forma unei infracţiuni continue. (Î.C.C.J., Secţia Penală, Dec. nr. 1981 din 3 iunie 2008)

Concluzii

Tipologia împrejurărilor care au un efect definitoriu asupra stabilirii sancţiunii reprezintă o problematică de cea mai mare importanţă; dacă aceste clasificări pot fi însuşite cu uşurinţă, mecanismul care asigură funcţionarea lor, ordinea în care acestea devin eficiente şi efectele pe care le au asupra pedepsei, constituie aceea parte ce ţine de punerea în practică a sistemului teoretic. Modalitatea de reţinere a circumstanţelor legale şi/sau judiciare, prioritatea reţinerii anumitor circumstanţe speciale faţă de cele generale,cum se reţine şi cum se tratează un concurs de circumstanţe atenuante şi agravante, sunt doar câteva din problemele tratate în acest articol. Desigur că tema prin valenţele sale este una inepuizabilă; practica instanţelor este în permanentă schimbare, în fiecare zi apar noi legi speciale sau cele deja existente sunt supuse unor modificări astfel că, cel puţin din perspectiva circumstanţelor speciale şi a cauzelor speciale de atenuare sau agravare a răspunderii penale, dar şi a coexistenţei acestor sisteme cu cel prevăzut în Codul penal, subiectul este în mod inechivoc unul deschis.

BIBLIOGRAFIE

• V. Dongoroz, „Drept penal. Tratat”, Editura Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000;
• V. Dongoroz şi colab., „Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003;
• G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, „Dicţionar juridic penal”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
• C. Bulai, „Manual de drept penal. Partea generală”, Editura ALL Educaţional, Bucureşti, 1997;
• F. Mantovani, „Diritto penale, Parte generale”, Padova, 1992, p. 398;
• C. Mitrache, „Drept penal român. Partea generală”, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
• V. Dobrinoiu şi colab.”Drept Penal. Partea Generală”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997;
• M. Basarab, „Drept penal. Partea generală”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
• M. Zolyneac, M. I. Nichinivici, „Drept penal, Partea generală”, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999;
• I. Ionescu, în G. Antoniu şi colab., „Noul Cod penal”, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
• T. Vasiliu şi colab.” Codul penal român comentat şi adnotat”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1977;
• Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei.Culegere de decizii pe anul 2008, Ed. C.H.Beck.