Legea nr.78/2000 a apărut ca o garanţie suplimentară a prevenirii, descoperirii şi sancţionării faptelor de corupţie în contextul integrării europene şi al cerinţelor pe care statul român trebuia să le satisfacă. Anterior datei de 8-05-2000, faptele de corupţie (luarea de mita, darea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă) erau incriminate doar prin Titlul VI din Codul penal, art. 254-257.

Acest text de lege se remarcă, pentru început, prin faptul că vizează anumite categorii de persoane enumerate în art. 1, lit. a-f, după cum urmează:

• care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice;
• care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţiilor comerciale, companiilor naţionale, societăţiilor naţionale, unităţiilor cooperatiste sau al altor agenţi economici;
• care exercită atribuţii de control, potrivit legii;
• care acordă asistenţă specializată unităţiilor prevăzute la lit. a şi b, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;
• care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale;
• care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;
• alte persoane decât cele prevăzute la lit. a-f, în condiţiile prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte lit. g, se poate spune că legiuitorul şi-a lăsat astfel o marjă de libertate în ideea că o enumerare strictă s-ar putea dovedi insuficientă, nerestricţionând incidenţa acestor dispoziţii doar vizavi de o serie delimitată de persoane. Infracţiuniile care fac obiectul acestei legii sunt atât cele de corupţie (expuse în secţiunea a 2-a), cât şi cele asimilate acestora (secţiunea a 3-a), aflate în legătură directă cu acestea (secţiunea a 4-a) sau îndreptate împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (secţiunea 4¹). Ceea ce delimitează infracţiunile arătate în secţiunea a 2-a de cele prev. de art. 254-257 Cp, este subiectul activ calificat, diferit de cel prevăzut în art. mai sus menţionate-(funcţionar/funcţionar public). De asemenea, sancţiuniile aplicate pentru faptele comise în conditiile legii 78/2ooo au limite de pedeapsă mai ridicate decât cele prevăzute în Codul penal.

Modificarea suferită de art. 258 din Codul penal prin Lg. 58/2008, adânceşte diferenţa dintre funcţionarii publici şi ceilalţi funcţionari; dacă până în martie 2008 această diferenţă consta din diminuarea maximului special al pedepselor prevăzute pentru infracţiunile prevăzute de art. 246-250 Cod penal cu o treime în cazul funcţionarilor, acum se manifestă şi prin ştirbirea principiului oficialităţii: pentru faptele prevăzute de art. 246, 247, şi 250 al. 1-4, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Revenind la sancţiunile diferenţiate în funcţie de cadrul legal (Codul penal sau Lg. 78/2000) remarcăm că această din urmă se evidenţiază prin stabilirea unui maxim special mai ridicat decât în cuprinsul capitolului I al Titlului VI din Codul penal. În acest sens, art.7 prevede în al. 1 cerinţa unui subiect activ calificat pentru infracţiunea de luare de mita (art.254 Cp) : „(…)dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor (…)” şi este sancţionată potrivit prevederilor art. 254, al. 2, legiuitorul considerând acest caz asimilabil celui în care fapta este săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control şi ridicând maximul special al pedepsei cu 3 ani (3-15 ani, spre deosebire de forma tip-3-12 ani).

Maximul special pentru infracţiunile de dare de mita (în cond. art. 255Cp dar şi ale art. 8² din Lg. 78/2000 aşa cum a fost modificată prin Lg. 161/2003), primire de foloase necuvenite, trafic de influenţă dar şi cumpărare de influenţă, este majorat cu 2 ani atunci când: darea de mită este săvârşită faţă de o persoană din cele enumerate în art. 1 lit. a-f sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control; subiectul activ al infracţiunilor prev. de art. 256-257 Cp şi al infracţiunilor prev. în art. 6¹ şi 8² din Lg. 78/2000 este o persoană din cele enumerate în art. 1 lit. a-f sau un funcţionar cu atribuţii de control. Prin art. 8 se mai face încă o precizare vizând o calitate specială cerută făptuitorului pentru a-i fi opozabile prevederile acestui text de lege, şi anume, aceea de manager, director, administrator, cenzor dar şi orice altă calitate care presupune atribuţii de control în cadrul societăţiilor comerciale, companiilor şi societăţiilor naţionale, regiilor autonome, şi oricăror alţi agenţi economici.

Tot prin Lg. 161/2003 a fost introdus şi art. 8¹ care stipulează aplicabilitatea acestor prevederi, respectiv art. 254-257Cp şi art. 6¹ şi 8² din Lg. 78/2000, faţă de o altă categorie de persoane:

• funcţionari sau persoane care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori alte persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România este parte;
• membri ai adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte;
• funcţionari sau persoane care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori alte persoane care exercită atribuţii similare în cadrul Comunităţilor Europene;
• persoanele care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarii de la grefele acestor instanţe;
• funcţionarii unui stat străin;
• membrii adunăriilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.

Acest articol se remarcă prin implicaţiile pe care le dezvoltă vizavi de aplicarea legii penale în spaţiu. Se poate spune că este o variaţiune la principiile teritorialităţii şi realităţii legii penale protejând interesele de politică penală nu numai ale statului român, dar şi ale Comunităţilor Europene. Deşi nu se menţionează expres decât la lit. e-f, este evident că această precizare priveşte cetăţenii străini care îndeplinesc astfel de funcţii şi atribuţii, pentru cetăţenii români existând art.1 lit a-g.

În continuare, prin art. 9 se stabileşte o circumstanţă agravantă legală aplicabilă tuturor infracţiunilor expuse în această secţiune, şi anume atunci când aceste fapte sunt săvârşite „(…) în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocieriile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale”; în aceste condiţii, maximul pedepsei prevăzute de lege se majorează cu 5 ani. O practică relativ recentă a legiuitorului penal implică menţionarea expresă în chiar textul legal care enunţă o serie de infracţiuni (de obicei, infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social precum cele prevăzute de Lg. 143/2000, Lg. 678/2001 sau Lg. 39/2003) a unei cauze de nepedepsire ori de atenuare a pedepsei.

Contextul care a condus la introducerea acestui tip de prevederi trebuie plasat în amploarea pe care a luat-o comiterea infracţiunilor mai sus menţionate, dar şi în reglementările similare pe care le regăsim în majoritatea codurilor penale europene. Utilizarea cauzelor de atenuare a pedepsei permite descoperirea mai multor fapte penale, ceea ce conduce în mod evident la combaterea eficientă a fenomenului infracţional. Deşi în cazul Lg. 78/2000 nu se menţionează existenţa unei astfel de cauze decât pentru cazul special prevăzut de art. 6¹ (care introduce o nouă definiţie infracţională şi anume, cumpărarea de influenţă care anterior Lg. 161/2003 nu era incriminată), această dispoziţie o regăsim în textul O.U.G 43/2002 la art. 19. Spre deosebire de Lg. 143/2000 care prevede atât o cauză de nepedepsire (art. 15), cât şi o cauză de atenuare (art. 16), prin art. 19 din O.U.G 43/2002 nu se stipulează decât o cauză de atenuare a răspunderii penale atunci când persoana care săvârşind una din faptele pentru care competenţa de urmărire penală aparţine D.N.A., „(…) denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvărşit astfel de infracţiuni”. Denunţul conduce, şi în acest caz, la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă.

Consecinţele acestei dispoziţii legale diferă chiar şi atunci când denunţul a fost realizat: reţinerea ei într-o cauză rămâne la latitudinea D.N.A.-ului, dearece se poate da sau nu curs unui denunţ, în sensul identificării şi tragerii la răspundere penală şi a altor persoane. Desigur, denunţarea, facilitarea identificării şi tragerea la răspundere penală nu sunt acţiuni alternative, ci cumulative. În acelaşi timp, atunci când informaţiile sunt oferite dar nu şi folosite de către reprezentanţii acestei direcţii, persoana în cauză ar trebui să beneficieze de disp. art 19, în ideea că nerealizarea celorlalte activităţi nu i se datorează.

Mai mult decât atât, pentru a sublinia o dată în plus gravitatea acestor infracţiunii şi atenţia pe care le-o acordă, legiuitorul penal mai foloseşte şi alte două instrumente – în secţiunea a 2-a a capitolului IV din Lg. 78/2000, art. 23-24 se stabilesc o serie de obligaţii pentru persoanele menţionate în art. 1 lit c şi e, după cum urmează:

• persoanele cu atribuţii de control sunt obligate să înştiinţeze organele prevăzute de lege atunci când există indicii că s-ar fi efectuat o operaţiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală potrivit acestei legi; totodată, au obligaţia, în cursul actului de control, de a asigura şi conserva urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală;
• persoanele care realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată şi care au cunoştiinţă de operaţiuni care implică activitătii prevăzute în art. 1 lit. e, sunt obligate să sesizeze organele prevăzute de lege atunci când există suspiciunea că sumele de bani, bunurile sau orice alte valori antrenate în aceste operaţiuni provin din fapte prevăzute de această lege;

Art. 25 are un rol precizator în acest sens, enunţând în mod expres că îndeplinirea obligaţiilor de mai sus nu constituie o încălcare a secretului profesional sau bancar şi nici nu atrage răspunderea penală, civilă sau disciplinară, inclusiv în cazurile în care cercetarea sau judecarea unor astfel de fapte s-a finalizat cu neînceperea/încetarea urmăririi penale sau achitarea. Stabilind pe de-o parte aceste obligaţii în sarcina persoanelor menţionate mai sus fără nici o rezervă, şi ne referim aici la neatragerea nici unei forme de răspundere faţă de cel care face un astfel de denunţ chiar şi în cazul în care denunţul se dovedeşte nejustificat, şi întărind norma penală prin atragerea incidenţei art. 262Cp în caz de neîndeplinire cu rea-credinţă a acestor obligaţii, denotă un exces de zel din partea legiuitorului penal. Evident, justificarea introducerii unei asemenea dispoziţii se regăseşte în atenţia pe care acesta a înţeles să o acorde infracţiunilor de corupţie, însă nu putem să nu observăm potenţialul acesteia de a da naştere la abuzuri.

Dispoziţiile art. 19 din O.U.G. 43/2002 se încadrează în tendinţa reformatoare a legiuitorului român din ultimii ani; deşi în Codul penal român există instituţia desistării prevăzută de art. 22, precum şi circumstanţele atenuante prevăzute de art. 73-74, dar şi, în cazul anumitor infracţiuni, dispoziţii exprese care prevăd nepedepsirea sau reducerea pedepsei (de obicei,la jumatătate), începând cu anul 2000, introducerea unor astfel de prevederi în conţinutul unor legi penale speciale a devenit o practică comună în procesul de legiferare.

Acest curs de evoluţie a normatizării penale trebuie corelat şi cu un alt fenomen observabil la nivelul procesului legislativ penal, şi anume, amploarea pe care a luat-o crearea unui cadru normativ special pentru o serie de activităţi infracţionale specifice (Lg. 678/2001, Lg. 39/2003, Lg. 656/2002, etc). Din punctul meu de vedere, acest sistem adoptat de legiuitor este adecvat contextului în care se regăseşte societatea noastră în prezent, dar în timp ar trebui să se realizeze o integrare a acestor legi speciale în norma cadru reprezentată de Codul penal.