Din punctul de vedere al prevederilor care vin să garanteze respectarea demnităţii umane, codul de procedură penală are mai multe articole care statueză normativ această protecţie. Astfel, prin art. 64 al. 2 Cpp, se prevede că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. Această dispoziţie se corelează cu principiul legalităţii procesului penal aşa cum este prevăzut de către art. 2 al. 1 Cpp. Astfel de mijloace de probă sunt excluse ori de câte ori se constată nelegalitatea lor efectivă, , nelegalitatea administrării sau obţinerii lor. Problema care se ridică în doctrină o reprezintă modalitatea prin care se sancţionează o astfel de situaţie, unii dintre teoreticieni optând pentru aplicarea disp. art. 197 Cpp, în vreme ce alţii susţin necesitatea excluderii acestei categorii de probe. De lege ferenda s-ar impune trasarea unei linii de demarcaţie clare între instituţia nulităţii şi aceea a excluderii mijloacelor de probă, fie că ne referim la mijloace de probă propriu-zise, fie că includem aici şi probele derivate – legal administrate dar având la origine probe administrate sau obţinute în mod nelegal.

O altă dispoziţie procesual penală care se înscrie în sfera de interes teoretic a acestei problematici o constituie disp. art. 68 care statuează interzicerea mijloacelor de constrângere în activitatea de obţinere a probelor. Este sancţionat astfel orice act de urmărire penală realizat în mod nelegal şi care contravine demnităţii umane sau demnităţii justiţiei. Ignorarea acestei interdicţii poate constitui infracţiunea prevăzută de art. 266 al. 2 şi al. 3 Cp (cercetare abuzivă) sau cea prevăzută de art. 267¹Cp (tortură). În mod concret, art. 68 Cpp interzice exercitarea actelor de violenţă, utilizarea ameninţărilor, a promisiunilor sau a îndemnurilor în scopul obţinerii de probe. Teza a II a sancţionează acţiunea de determinare a unei persoane la săvărşirea sau continuarea săvârşirii unei fapte penale în scopul menţionat anterior. Şi în acest caz, sancţiunea procesual penală incidentă este, în temeiul art. 64 al. 2 Cpp, excluderea.

Prin acestă prevedere legală se urmăreşte garantarea drepturilor prevăzute de art. 3 din Convenţie (interzicerea torturii) dar şi „dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva autoincriminării” regăsibile în art. 6 din Convenţie. Tot astfel, art. 171 al. 2 Cpp constituie o garanţie a respectării art. 3 şi a art. 6 din Convenţie, prin prevederea caracterului obligatoriu al asistenţei juridice în cazul persoanelor private de libertate şi dreptul avocatului de a participa la orice audiere a învinuitului sau inculpatului (art. 172 Cpp). În această tematică există recomandări ale Comitetului european pentru prevenirea torturii privind felul în care trebuiesc realizate audieriile. Problemele aflate pe agenda C.P.T. privesc informarea asupra identităţii celor prezenţi la interogatoriu, durata interogatoriului, locul în care se desfăşoară acesta, modalităţiile de realizare a interogatoriului în cazul persoanelor aflate în stare de ebrietate sau sub influenţa drogurilor, etc. Pe lângă înregistrarea orelor de începere şi finalizare a interogatoriului precum şi a oricărei cereri făcute de persoana supusă interogatoriului în timpul acestuia, o cerinţă care prezintă un interes deosebit în cadrul acestei problematici este aceea a necesităţii înregistrării prin mijloace electronice a interogatoriului realizat de organele de cercetare penală. Recomandarea autorilor este ca, de lege ferenda, să se reglementeze obligativitatea înregistrării audio a audierilor realizate în cursul urmăririi penale. Ca o completare, consider că o astfel de dispoziţie şi-ar dovedi eficienţa dacă ar prevedea o astfel de obligaţie a înregistrării audio-video dar, chiar şi în această situaţie, camerele video sau dispozitivele de înregistrare pot fi oprite- mai ales că C.P.T. recomandă perioade de odihnă între interogatorii şi pauze în timpul acestuia.

O astfel de dispoziţie ar avea o dublă utilitate, respectiv ar reprezenta o garanţie în plus în sensul prevăzut de art. 3 din Convenţie şi, pe de altă parte, ar constitui şi o probă deosebit de importantă în cazul acuzării organelor de cercetare penală că ar fi desfăşurat aceste acte specifice cu încălcarea dispoziţiilor legale. Alte prevederi care se raporteză direct la drepturile învinuitului sau inculpatului în cursul activităţii de urmărire penală sunt reprezentate de dispoziţiile art. 71¹Cpp şi art. 86 al. 3 Cpp care reglementează situaţia în care învinuitul, inculpatul sau martorul acuză simptomele unei boli care i-ar putea periclita viaţa, caz în care organul de cercetare penală are obligaţia de a întrerupe audierea şi de a-i asigura acestuia un consult medical. Problema care se ridică este criteriul care abstract de apreciere utilizat de organul de cercetare penală în cazurile concrete. De exemplu, în practică se invocă deseori în cauzele în care obiectul acuzării este reprezentat de prevederile Legii 143/2000, faptul că audierea s-a realizat în condiţiile în care învinuitul/inculpatul se găsea sub influenţa drogurilor sau chiar în sevraj.

De lege ferenda s-ar impune ca în aceste cauze să existe un medic delegat care să supervizeze posibilitatea realizării audierii în cazul fiecărui învinuit sau inculpat în parte. De asemenea, în situaţia în care o persoană este reţinută şi urmează să fie audiată, o măsură de garanţie incontestabilă ar constitui-o realizarea unui test de sânge care să ateste prezenţa sau absenţa oricăror substanţe ce i-ar putea influenţa declaraţiile învinuitului sau inculpatului şi care ar trebui să condiţioneze obiectiv realizarea sau amânarea audierii. Alte dispoziţii procesual penale care prezintă interes din perspectiva prevederilor Convenţiei (mai ales a art. 3 şi a art. 8) sunt art. 100 Cpp, art. 104 Cpp şi art. 106 Cpp referitoare la percheziţia corporală. Faptul că efectuarea percheziţiei are loc cu respectarea art. mai sus menţionate nu prezintă o garanţie de facto că actul procedural s-a desfăşurat fără ca cel percheziţionat să fi fost supus la tratamente inumane sau degradante. Într-o astfel de situaţie este posibil ca mijlocul de probă astfel administrat să rămână valabil în cauză deşi art. 3 sau 8 din Convenţie au fost încălcate. Trebuie făcută o distincţie necesară între dispoziţiile care reglementează percheziţia corporală şi prevederile art. 114 al. 1 Cpp care reglementează constatarea medico-legală. De exemplu, prelevarea probelor biologice nu este, potrivit unor opinii, prevăzută într-o normă procesual penală (nici la percheziţia corporală şi nici la constatarea medico-legală), în vreme ce alţi autori includ această situaţie în prevederile art. 114 Cpp.

Se poate concluziona că această materie nu este reglementată adecvat, detaliat şi astfel încât să excludă interpretările. De lege ferenda s-ar impune, în primul rând, o delimitare între percheziţia corporală care presupune indiscutabil căutarea de obiecte, înscrisuri sau alte mijloace de probă aflate asupra persoanei (de exemplu, lipite, agăţate, presate de piele sau în obiectele de îmbrăcăminte (haine, pantofi, curea, geantă, perucă, etc) şi examinarea cavităţiilor sau orificiilor naturale ale corpului uman sau chiar a interiorului acestuia (stomac, intestine, etc) care în opinia mea nu pot şi nu trebuie incluse în cadrul procesual al percheziţiei corporale. În ceea ce priveşte prelevarea de probe biologice, este evidentă carenţa legiuitorului de a normativiza această tematică şi de a împiedica doctrina şi jurisprudenţa să ofere şi să dea soluţii contradictorii.

În art. 25 din Legea 143/2000 se prevede efectuarea unor examene medicale ori de câte ori există indicii temeinice că o persoană ar transporta droguri ascunse în corpul său. Aceste examene medicale pot fi efectuate în baza acordului celui în cauză sau cu autorizarea procurorului. O astfel de situaţie ar trebui de asemenea monitorizată de un cadru medical pentru că există un risc crescut de deces în cazul perforării recipientelor în care se găsesc drogurile în interiorul corpului uman şi ar putea apărea situaţii de urgenţă când orice întârziere se poate dovedi fatală.

BIBLIOGRAFIE

• Ovidiu Predescu, Mihail Udroiu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul procesual penal român, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007
• Nicolae Volonciu, Alina Barbu, Codul de procedură penală comentat, Art. 62-135. Probele şi mijloacele de probă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007
• George Antoniu, Adina Vlăşceanu, Alina Barbu, Codul de procedură penală.Texte-Jurisprudenţă-Hotărâri C.E.D.O., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006